Victor Brauner1. (Text publicat în 1966)
Revelaţiile lui Brauner se încheagă alteori în adevărate parabole despre realităţi dintre cele mai brutale. Personajul “Dlui K”, întruchipare a capitalului, apare în mai multe picturi dela mijlocul anilor 30. Ele au drept caracteristică împărţirea compoziţiei în casete, practică întâlnită la mai mulţi autori ai epocii, ca Arthur Segall -în variante figurative, sau P. Mondrian -în variante abstracte. Casetele pot fi uneori doar două sau opt, alteori -foarte numeroase (40), ca într-una din variantele compoziţiei “Ciudatul caz al Dlui K.”. Ele adăpostesc multiplele metamorfoze ale personajului. Figura obeză, dezgustător de vulgară, reprezentată mai întâi nudă, se acoperă treptat cu medalii, mitraliere, ziduri, coşuri de fabrică, ţevi de tun, se tumefiază, se mineralizează, ia posturi tot mai scabroase, etc. In unele desene monştrii cu capete de revolver (realizate prin colaj cu “abţibilduri”) întruchipează parcă forţele oarbe ale violenţei. Asemenea trăsături de diatribă socială se accentuează în lucrările lu Brauner în anii 1935-1938, după întoarcerea dela Paris, când este marcat de apartenenţa la tendinţele stângii politice.
La Paris, în afara prieteniei cu Brâncuşi, Brauner legase relaţii strânse cu grupul suprarealist prin Yves Tanguy şi avusese o expoziţie personală în 1934 la galeria Pierre. La întoarcerea în România deschide deasemeni o expoziţie, care, după cum era de aşteptat, a iscat discuţii aprinse între taberele adverse. In apărare sa se înscriu rândurile scrise de Geo Bogza şi Ion Călugăru2 şi a altora care văd în pictura lui o opoziţie contrară “picturii confortabile şi conformiste”.
Faza pariziană ulterioară, de după stabilirea definitivă în Franţa, este marcată desigur de accidentul, care i-a provocat pierderea (presimţită?) a unui ochi (în August 1938). Este o perioadă de netă maturitate artistică, din ale cărei caracteristici să amintim apariţia “himerelor” şi “somnambulelor”, cutreierând imaginile sale. După o maximă depresiune psihică în primii ani ai războiului, ascuns în munţii din sudul Franţei, spre finele lui 1942, Brauner ajunge la o anumită destindere, care coincide cu întrevederea unor orizonturi mai luminoase pentru întreaga Europă. Pictorul îşi regăseşte humorul, cum reiese chiar din titlurile auto-ironice ale lucrărilor “Victor victorios arhimotanul” sau “Intâlnire cu mine însumi la cele patru pisici ale lumii”. Natura care-i oferise până atunci un dicţionar al groazei, îi devine apropiată. Depăşind faza propriu zis suprarealistă, artistul elaborează figuri mitice, menite să exprime forţele esenţiale ale naturii., ale omului, ale vieţii în general. Titlurile operelor sale (şi continuăm să le cităm fiind foarte sugestive pentru spiritul operelor), formulate uneori într-o formă sui-generis de franco-română, se inspiră din lumea jocurilor (“Focapa”) sau a basmelor (“Regina florilor”, “Cel ce ajoute”). Odată cu această nouă fază, Brauner pare să-şi permită şi bucuriile senzoriale ale picturii. Incepe să acopere pânza cu o materie suculentă (realizată un timp în ceară, din lipsa materialelor, apoi în ulei) cu o cromatică vie, care aminteşte de cea a icoanelor sau a artei populare după unii, de cea mexicană după alţii. Dealtfel şi în stilizarea formelor se simte influenţa artelor pre-columbiene, accentuând hieratismul, aspectul ritualistic al imaginilor.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.